Bunică de poveste

Avea doi copii, un băiat și o fată, și erau mândria ei și toată grija de zi cu zi. Le făcea de mâncare (fata deja începuse să o ajute, o obrăznicătură de numai șase ani, dar curioasă și vrednică foc), le dădea haine curate pentru școală și grădiniță și le împuia capul cu tot felul de sfaturi pentru viața în care abia pășiseră.

Asta până să înceapă războiul. Norii lui negri au întunecat, din acel an, 1942, chiar și oglinda senină a lacului Snagov. Și nimic nu a mai fost ca înainte.

Soțul ei, tatăl copiilor, a fost mobilizat. În două săptămâni, în sat au rămas doar bătrânii, femeile și copiii. Ea a plâns mult în nopțile ce au urmat. Avea un sentiment că cineva o pedepsise pentru cine știe ce păcat săvârșit, pentru fericirea de dinainte, de a avea un om, copii, animale și nouă pogoane de pământ. Rămânea acasă cu doi plozi pe cap să aștepte, în fiecare zi, cu inima strânsă, vești de pe front. Sau, cum povesteau bătrânii ce prinseseră celălalt război, ferească Dumnezeu, o misivă prin care putea fi anunțată că soțul ei a murit sau a căzut prizonier… Dacă nu o să facă, singură, față, în casă cu doi copii? Dacă, după război, acasă va veni un străin cu privire aspră și rece, cu care va trebui să împartă viața și patul ca și când anii aceia de întrerupere nici nu ar fi existat?...

Gândurile s-au rărit cu timpul, pentru că au urmat vremuri mai grele decât își închipuise. A devenit dependentă de Marcel, calul pe care, până atunci, nu punea mâna de frică. Și de vaca Olga, destul de bătrână, care însă îi dădea, zi de zi, conștiincioasă, cota de lapte.

Mulți au văzut-o la prășit singură, cu frâiele calului petrecute pe după gât, ca bărbații, asudată și răgușită de comenzile strigate spre animal. Sau cu băiatul în brațe și fata ținându-i-se de fustă, cărând, cu mâna rămasă liberă, găleți de apă de la fântână. Și toți au spus că e o femeie și jumătate, la care frumusețea se întrece cu vrednicia. Ea nu a mai avut însă timp, de atunci, să își privească frumusețea într-o oglindă. Puținii bărbați rămași în sat, în frunte cu primarul, căutau toți în drumul ei, însă nimeni nu îndrăznea să încerce prea multe cu așa o femeie aprigă. Seara, după ce fata și băiatul plecau în lumea fericită a viselor, abia mai apuca, de oboseală, să spună o rugăciune-două, cu ochii îmbibați de lacrimi amare. Să îi țină Dumnezeu pe copii sănătoși, să îl ferească pe omul ei de moarte, să nu cadă bombe din burțile avioanelor peste casa lor. Pentru ea, mai nimic. Nici măcar nu se mai considera femeie, deși vedea privirile celor pe lângă care trecea. Nu, nu mai era o femeie, era o mașinărie cu două brațe cu care trebuia să muncească pământul și să aducă de mâncare la copii. Despre cele două cute adânci apărute pe frunte i-a spus fata într-o zi, însă nici nu le-a văzut în oglindă, se gândea la altele…

Aparatul de radio din geam, care mergea într-una, a strigat, într-o zi, că războiul s-a terminat. În nopțile ce au urmat nici nu a putut să doarmă. Și-a primenit toate hainele, și-a spălat, cu săpun de casă, părul negru cu inele mari, și a început să aștepte.

El a venit abia după trei săptămâni. Ieșise în curte să facă o mămăligă la pirostrii și l-a recunoscut de departe, cum venea agale pe ulița de lângă lac, dinspre capul satului. A fugit înainte-i, cu gândul să-l îmbrățișeze. El era însă ursuz, obosit și murdar. A mâncat, s-a uitat la copii ca la niște obiecte, a băut ceva și s-a culcat. A dormit două zile și două nopți, zvâcnind din picioare, țipând și bolborosind frânturi de cuvinte. Când s-a dezmeticit mai bine, a mâncat și s-a dus, fără să vorbească alor lui, direct la cârciumă. A venit după miezul nopții, mort de beat, bombănind nemulțumit de țânțarii care veneau dinspre lac, de vacile care mugeau, de câinii care nu îl recunoscuseră și lătrau de turbați. Nopțile ce au urmat au fost, toate, la fel. Se zbătea în pat ca într-o luptă cu dușmanii, și bolborosea despre capete sfârtecate în Polonia, despre tovarășul îngropat de o explozie în Cehia, despre mâini smulse din umăr, gloanțe în piept, prieteni arși și câte și mai câte.

La câteva zile l-a bătut, destul de rău, pe băiat. Apoi a plesnit-o și pe fată, pentru că începuse să plângă. Și a plecat la cârciumă ca să vină, iar, mort de beat. Și tot așa, zi după zi, lună după lună. A bătut-o și pe ea, de multe ori. Și ea și-a înghițit lacrimile de tot atâtea ori, gândind că, astfel, măcar vor scăpa copiii. Apoi au venit comuniștii și le-au luat pămîntul. Cine avea în proprietate peste opt pogoane, era considerat dușmanul regimului. Ei aveau nouă, așa încât au fost trecuți la ”chiaburi”. Aproape că nu mai aveau unde să se chivernisească, rămânându-le numai curtea casei și câteva prăjini de teren. Pentru el, însă, era suficient. Într-o zi a vândut cele patru oi rămase în curte. Jumătate din sumă a cheltuit-o, în prima noapte, pe băutură. Bătaia era pe degeaba, așa că devenise,  și ea, nelipsită…

Până ce viața a devenit un chin mai mare decât cel îndurat în timpul războiului. Și atunci, cu brazdele adâncite pe frunte, femeia și-a luat copiii și a plecat, doar cu hainele de pe ei, la oraș. A închiriat o căsuță prăpădită, cu două camere, și a plecat să caute de muncă. S-a angajat la fabrică și, din primii bani, a luat o mașină de cusut ca să poată munci și acasă. I-a dus pe copii la școală, le-a făcut haine și i-a îngrijit. Și de atunci nu s-a mai întors niciodată la casa și satul în care crescuse, nu a mai văzut lacul, pădurea pe marginea acestuia, pe care o știa ca-n palmă. Le vedea pe toate în ochii copiilor ei, atunci când o copleșea dorul.

Anii au trecut, băiatul a ajuns maistru, căutat în toată țara pentru priceperea de a repara mașini industriale. Fata a învățat bine și a ajuns farmacistă. A fost detașată, după școală, undeva la poalele munților, unde s-a și măritat cu un bărbat frumos, muncitor și cu frică de Dumnezeu. Cu care a făcut doi băieți înalți, ochii căprui închis, exact  ca ai bunicii lor. Aceștia au aflat, când au crescut, de viața trăită, viață de poveste și de povestit. Au admirat-o și ei pe eroina familiei lor, eroină mai mare și mai puternică decât multe din cele trecute în cărți. Și toți, duminica, merg să aprindă o lumânare la capul acestei eroine, transformate, între timp, în legendă. Și se vor duce până când copiii lor, mai în putere decât ei, își vor lua de mână propriii copii  și vor merge acolo, printre cruci și povești, să aprindă lumina. Cât va ține pământul…