Avea doi copii, un băiat și o fată, și erau
mândria ei și toată grija de zi cu zi. Le făcea de mâncare (fata deja începuse
să o ajute, o obrăznicătură de numai șase ani, dar curioasă și vrednică foc),
le dădea haine curate pentru școală și grădiniță și le împuia capul cu tot
felul de sfaturi pentru viața în care abia pășiseră.
Asta până să înceapă războiul. Norii lui negri au
întunecat, din acel an, 1942, chiar și oglinda senină a lacului Snagov. Și
nimic nu a mai fost ca înainte.
Soțul ei, tatăl copiilor, a fost mobilizat. În
două săptămâni, în sat au rămas doar bătrânii, femeile și copiii. Ea a plâns
mult în nopțile ce au urmat. Avea un sentiment că cineva o pedepsise pentru
cine știe ce păcat săvârșit, pentru fericirea de dinainte, de a avea un om,
copii, animale și nouă pogoane de pământ. Rămânea acasă cu doi plozi pe cap să
aștepte, în fiecare zi, cu inima strânsă, vești de pe front. Sau, cum povesteau
bătrânii ce prinseseră celălalt război, ferească Dumnezeu, o misivă prin care
putea fi anunțată că soțul ei a murit sau a căzut prizonier… Dacă nu o să facă,
singură, față, în casă cu doi copii? Dacă, după război, acasă va veni un străin
cu privire aspră și rece, cu care va trebui să împartă viața și patul ca și
când anii aceia de întrerupere nici nu ar fi existat?...
Gândurile s-au rărit cu timpul, pentru că au urmat
vremuri mai grele decât își închipuise. A devenit dependentă de Marcel, calul
pe care, până atunci, nu punea mâna de frică. Și de vaca Olga, destul de
bătrână, care însă îi dădea, zi de zi, conștiincioasă, cota de lapte.
Mulți au văzut-o la prășit singură, cu frâiele
calului petrecute pe după gât, ca bărbații, asudată și răgușită de comenzile
strigate spre animal. Sau cu băiatul în brațe și fata ținându-i-se de fustă,
cărând, cu mâna rămasă liberă, găleți de apă de la fântână. Și toți au spus că
e o femeie și jumătate, la care frumusețea se întrece cu vrednicia. Ea nu a mai
avut însă timp, de atunci, să își privească frumusețea într-o oglindă. Puținii
bărbați rămași în sat, în frunte cu primarul, căutau toți în drumul ei, însă
nimeni nu îndrăznea să încerce prea multe cu așa o femeie aprigă. Seara, după
ce fata și băiatul plecau în lumea fericită a viselor, abia mai apuca, de
oboseală, să spună o rugăciune-două, cu ochii îmbibați de lacrimi amare. Să îi
țină Dumnezeu pe copii sănătoși, să îl ferească pe omul ei de moarte, să nu
cadă bombe din burțile avioanelor peste casa lor. Pentru ea, mai nimic. Nici
măcar nu se mai considera femeie, deși vedea privirile celor pe lângă care trecea.
Nu, nu mai era o femeie, era o mașinărie cu două brațe cu care trebuia să
muncească pământul și să aducă de mâncare la copii. Despre cele două cute
adânci apărute pe frunte i-a spus fata într-o zi, însă nici nu le-a văzut în
oglindă, se gândea la altele…
Aparatul de radio din geam, care mergea într-una,
a strigat, într-o zi, că războiul s-a terminat. În nopțile ce au urmat nici nu
a putut să doarmă. Și-a primenit toate hainele, și-a spălat, cu săpun de casă,
părul negru cu inele mari, și a început să aștepte.
El a venit abia după trei săptămâni. Ieșise în
curte să facă o mămăligă la pirostrii și l-a recunoscut de departe, cum venea
agale pe ulița de lângă lac, dinspre capul satului. A fugit înainte-i, cu
gândul să-l îmbrățișeze. El era însă ursuz, obosit și murdar. A mâncat, s-a
uitat la copii ca la niște obiecte, a băut ceva și s-a culcat. A dormit două
zile și două nopți, zvâcnind din picioare, țipând și bolborosind frânturi de
cuvinte. Când s-a dezmeticit mai bine, a mâncat și s-a dus, fără să vorbească
alor lui, direct la cârciumă. A venit după miezul nopții, mort de beat,
bombănind nemulțumit de țânțarii care veneau dinspre lac, de vacile care
mugeau, de câinii care nu îl recunoscuseră și lătrau de turbați. Nopțile ce au
urmat au fost, toate, la fel. Se zbătea în pat ca într-o luptă cu dușmanii, și
bolborosea despre capete sfârtecate în Polonia, despre tovarășul îngropat de o
explozie în Cehia, despre mâini smulse din umăr, gloanțe în piept, prieteni
arși și câte și mai câte.
La câteva zile l-a bătut, destul de rău, pe băiat.
Apoi a plesnit-o și pe fată, pentru că începuse să plângă. Și a plecat la
cârciumă ca să vină, iar, mort de beat. Și tot așa, zi după zi, lună după lună.
A bătut-o și pe ea, de multe ori. Și ea și-a înghițit lacrimile de tot atâtea
ori, gândind că, astfel, măcar vor scăpa copiii. Apoi au venit comuniștii și
le-au luat pămîntul. Cine avea în proprietate peste opt pogoane, era considerat
dușmanul regimului. Ei aveau nouă, așa încât au fost trecuți la ”chiaburi”.
Aproape că nu mai aveau unde să se chivernisească, rămânându-le numai curtea
casei și câteva prăjini de teren. Pentru el, însă, era suficient. Într-o zi a
vândut cele patru oi rămase în curte. Jumătate din sumă a cheltuit-o, în prima
noapte, pe băutură. Bătaia era pe degeaba, așa că devenise, și ea, nelipsită…
Până ce viața a devenit un chin mai mare decât cel
îndurat în timpul războiului. Și atunci, cu brazdele adâncite pe frunte, femeia
și-a luat copiii și a plecat, doar cu hainele de pe ei, la oraș. A închiriat o
căsuță prăpădită, cu două camere, și a plecat să caute de muncă. S-a angajat la
fabrică și, din primii bani, a luat o mașină de cusut ca să poată munci și
acasă. I-a dus pe copii la școală, le-a făcut haine și i-a îngrijit. Și de
atunci nu s-a mai întors niciodată la casa și satul în care crescuse, nu a mai
văzut lacul, pădurea pe marginea acestuia, pe care o știa ca-n palmă. Le vedea
pe toate în ochii copiilor ei, atunci când o copleșea dorul.
Anii au trecut, băiatul a ajuns maistru, căutat în
toată țara pentru priceperea de a repara mașini industriale. Fata a învățat
bine și a ajuns farmacistă. A fost detașată, după școală, undeva la poalele
munților, unde s-a și măritat cu un bărbat frumos, muncitor și cu frică de
Dumnezeu. Cu care a făcut doi băieți înalți, ochii căprui închis, exact ca ai bunicii lor. Aceștia au aflat, când au
crescut, de viața trăită, viață de poveste și de povestit. Au admirat-o și ei
pe eroina familiei lor, eroină mai mare și mai puternică decât multe din cele
trecute în cărți. Și toți, duminica, merg să aprindă o lumânare la capul
acestei eroine, transformate, între timp, în legendă. Și se vor duce până când
copiii lor, mai în putere decât ei, își vor lua de mână propriii copii și vor merge acolo, printre cruci și povești,
să aprindă lumina. Cât va ține pământul…
Locomotiva dă iar înapoi la curbă, iar noi sărim
iar, cu vitejia la jumătate, să o scoatem pe disperată. Dreacu, n-o avea și ea
un om, ceva? Găsim formula ideală, câte unul de fiecare mână, să nu ne poată
apuca. Ne scufundăm în continuare, de trei patru ori, băgându-ne în mă-sa
serialului și în ăia care scoteau, cu zâmbetul pe buze, câte două bunăciuni
deodată. În sfârșit, simțim nisipul sub picioare și ne umflăm piepturile, că
de, am fost eroii momentului și am readus unei familii muierea. Muierii îi sărise
sutienul, care părea acum o eșarfă spânzurată pe gât. La mal, stupiză. Nu tu
fotografi, nu tu interviuri. De fapt, nu tu nimic. Nimeni nu văzuse minunata
întâmplare. Bah, uite-l pe bărbată-su, sau boyfriendu, că grăbește să ne ajute.
Pe post de ”ai lăviu maicăl”, cetățeanul ne-a mulțumit cu un ”ce dreacu i-ați
făcut mă, ați pipăit-o?”. Femeia, calmă, a mai vomitat puțin, după care a
început să respire. Ne-a aruncat o privire tâmpă, după care s-a uitat, uimită,
la omul ei, cum îi aranja sutienul. Sprijinită de el, a plecat să își revină pe
cearșaf sau pur și simplu s-a dus dracu, iar eu și Geo am rămas obosiți, băuți
apă de mare și tâmpiți pe mal. La șezlong, bruneta mea s-a uitat cu ochii
încruntați, poate de la soare. ”am fost cu Geo să salvăm pe cineva de la înec”,
i-am spus. ”Bine”, a rămas ea încruntată. ”Hai, dă-mi cu ulei pe spate, că
aproape m-am ars.”
